joi, 23 septembrie 2010

Gheorghe Jimboiu ( 1921 - 1963 )

Gheorghe Jimboiu-Un inger in trup







Viata lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine placuta lui Dumnezeu.
El trebuie sa intre, alaturi de Valeriu Gafencu si alti tineri romani morti in inchisoare, in galeria sfintilor romani, care au trait o tinerete sfanta, incununata cu jertfa suprema pentru invierea neamului romanesc, constituind inaltatoare pilda pentru generatiile viitoare.
Pr Liviu Branzas, Raza din catacomba

Gheorghe Jimboiu s-a născut la 18 octombrie 1921 în comuna Vela, de lângă Craiova. Rămas de mic copil orfan de tată, a fost crescut de mama sa, care a renunţat să se mai căsătorească.
Gheorghe este singurul copil al familiei Jimboiu, romani din Oltenia; s-a nascut in localitatea Vela din zona de campie a judetului Dolj. De copil a fost deosebit, cu o structura sufleteasca superioara, calitati cu care avea sa-si impresioneze peste ani camarazii de suferinta.

Cum tatal avea sa plece la Dumnezeu inca in adolescenta sa, Gheorghe Jimboiu ramane singur sprijin al tinerei vaduve care, ca mama iubitoare, s-a ingrijit cum a putut mai bine de educatia fiului ei.

Desi sufletul sau dovedea inclinatii mai degraba spirituale sau artistice - „Avea cele mai deosebite maini pe care le-am vazut la un om: nefiresc de subtiri, cu degete foarte lungi, maini facute anume pentru rugaciune sau pentru un mare pianist” (Fericiti cei ce plang, Aristide Lefa) - se inscrie la Academia Comerciala din Brasov pentru a-si putea ajuta mama.

In aceasta perioada se apropie de Miscarea Legionara si intra in Fratiile de Cruce pentru „desavarsirea morala si spirituala”.

Astfel, este arestat inca in 1941, ca membru al Miscarii Legionare, mama sa, grav bolnava de inima ramanand fara sprijin. In inchisoare avea sa-si contureze personalitatea-i robusta care avea sa-i impresioneze pe cei din jurul sau: seriozitate, tinuta, minte sclipitoare, stapanire de sine, curatie sufleteasca (cf. Aristide Lefa). Va fi eliberat, doar in valtoarea evenimentelor de dupa 23 august 1944.

Activeaza in rezistenta anticomunista. Este condamnat la 15 ani munca silnica

Pericolul bolsevic nu-l lasa indiferent, ci il mobilizeaza in miscarea de rezistenta anticomunista, activand in zona Brasovului ca sef al studentimii legionare. Valul de arestari declansat in 1948 nu-l prinde in calea sa; dar un an mai tarziu cade in mana bandelor securitatii.

Regimul dur de ancheta la care este supus i-a declansat ciroza hepatica in urma loviturilor care i-au fost aplicate cu „stiinta” la ficat.

Pe plan moral nu va abdica de la idealul romanesc si crestinesc de lupta nationalista, rezistand fara a fi ingenunchiat de cumplitele torturi, pentru ca „se ruga cu putere, marturisind ca a simtit real ajutorul divin” (prof. Cornel Dragos). Judecat ca dusman al poporului, va fi condamnat la 15 ani munca silnica.

Desi ca sef legionar putea ajunge la Pitesti, Dumnezeu il fereste de ororile reeducarii de acolo pentru ca se imbolnaveste grav si de TBC, fiind astfel transferat la spitalul-penitenciar de la Targu-Ocna.

Acolo avea sa-i intalneasca pe Valeriu Gafencu- „Sfantul Inchisorilor” - si grupul de rezistenta si rugaciune format in jurul sau, pe Arhim. Gherasim Iscu, de la care Gheorghe Jimboiu isi va inteti flacara iubirii jertfelnice pentru aproapele si pentru vrajmasi, purtand in sine lumina dumnezeiasca prin temnitele comuniste.





Veridicitatea celor spuse si dimensiunile posibilitatilor sale sufletesti sunt date de marturiile celor ce l-au cunoscut in perioada detentiei:
„De multe ori, cand aveam momente de framantari sufletesti sau ma simteam obosit, o discutie cu el ma refacea si ma intarea sufleteste. In cuvinte simple, reusea sa redea esentialul problemelor pe care le discuta, avand o putere de convingere iesita din comun.” Aristide Lefa, Fericiti cei ce plang.

„Intre noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe langa rugaciunile obisnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicandu-l de fiecare data unui om sau unei cauze. Se ruga uneori in pat, alteori la plimbare, numai sa fie linistit. Era senin si evident desprins de cele lumesti. Credea nelimitat.

Izvorau din el curatenie si intelepciune, bunatate si severitate, pace, dar si lupta, certitudine si neobosita cautare. Inseta dupa apele cele mai adanci ale vietii launtrice.”

Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua.

Duhovnic fara sutana
Desi in interiorul sau a deprins rugaciunea mintii, pe care a coborat-o in inima, Gheorghe Jimboiu excela in faptele credintei, daruindu-se celui de langa el, fiind ajutat de sociabilitatea sa, comportandu-se amabil in toate imprejurarile.

Fiind preocupat de problemele actualitatii si de perspectivele de viitor, nu-si dorea sa intre in cler sau in cinul monahal, ci vedea implinirea misiunii sale printre mireni. Aceasta mobilitate sufleteasca facea din el un fel de catalizator; avand darul de a se imprieteni cu toata lumea, cei din jurul sau gaseau in el un prieten in fata caruia isi deschideau sufletul cu usurinta.
Fara a conta in fata organelor de represiune comunista daca starea sanatatii ii era ameliorata - cu siguranta in viata era tinut de purtarea de grija divina, nu de ingrijirea medicala de care se “bucura” ca orice detinut politic din partea comunistilor - este mutat la inchisoarea Caransebes din pricina unor alte dosare.

De acolo ajunge la temutele, marile si vechile temnite de la Gherla si Aiud. Impresia tuturor celor care l-au intalnit sau au auzit despre persoana sa a fost una exceptionala.


Spunea mereu rugaciunea inimii

Pe cand se afla in Penitenciarul Gherla, in 1954, starea sa duhovniceasca ii supusese trupul si-l inaltase de la nivelul suferintelor si necazurilor omenesti, plasandu-l pe calea sfinteniei:
„Un tanar curat trupeste si sufleteste, inzestrat cu o mare blandete si bunatate... Spunea mereu rugaciunea inimii, traind numai pe coordonatele dragostei fata de celalalt. Nu auzeai de la el un singur cuvant de razbunare si ura. Un inger in trup...

Am asistat odata la o extractie de masea, fara anestezic, facuta lui Jimboiu. A durat foarte mult aceasta interventie stomatologica, dar el nu a scos nici un sunet si nu a schitat nici un gest de durere. (...)
N-am intalnit un altul, indiferent de varsta sau pregatire, care sa inteleaga Ortodoxia si sa iubeasca pe Hristos ca Jimboiu. Din momentul in care l-am cunoscut, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectura oarecare.
Cunoscandu-l, orice indoiala, orice suspiciune ca au existat si mai exista sfinti pe pamant a fost spulberata pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfant bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie sa fie si sa faca omul pentru mantuirea lui si a neamului care l-a conceput” Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii.


Tamaduitor pentru fratii sai de suferinta





Din voia si cu puterea lui Dumnezeu devine tamaduitorul fratilor sai de suferinta cazuti in nenorocire, care se afundasera in „malstina disperarii”, prin incurajare, indemn la rugaciune si o mana de ajutor intinsa salvator, cum marturiseste acelasi Dumitru Bordeianu:
„Gestul lui Jimboiu - ma luase de mana - m-a facut sa-l urmez... Dupa un schimb de cuvinte credeam ca am vorbit cu un inger, caci puterea care emana din el redusese la tacere duhurile ce ma chinuiau. Si de atunci m-a invitat in fiecare zi sa stam de vorba. Dandu-mi seama ce fel de om este si cat de mare putere spirituala avea, l-am implorat sa se roage si el pentru mine.”

Iar pana la Sfintele Pasti sufletul aflat in stapanirea duhul satanei a fost salvat:
„Adevarat a inviat! a fost replica lui, plina de duiosie. Am plans o vreme, amandoi. In viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, in acea clipa, pe Jimboiu. Traiam amandoi bucuria vindecarii si invierii mele.

Am vrut sa-i multumesc pentru pretioasa indrumare pe care mi-a aratat-o, dar el s-a multumit sa graiasca: ‘‘Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De cand te-ai dat jos de pe prici am vazut tot; nici eu nu dormeam. Ma bucur din toata inima pentru tine’’.

Un sfarsit asteptat cu bucurie

Sanatatea subrezita de anii indelungati de temnita, alaturi de lipsa unei asistente medicale i-au inlesnit dobandirea cununii de mucenic si locul in ceata sfintilor, atunci cand Dumnezeu a hotarat sa-l cheme la Sine pe luptatorul pentru dreapta credinta Gheorghe Jimboiu, in 1963, pe cand se afla in Penitenciarul de la Aiud.

Dupa marturiile fratilor de suferinta, trairea celor ca Gheorghe Jimboiu a dus la concluzia ca parte din legionari traisera in inchisori monahismul la modul cel mai profund si exigent.

Ajuns pe culmile urcusului sau spiritual - cand a putut fi considerat „crestinul deplin” - s-a apropiat de trecerea in vesnicie cu seninatatea celor impacati cu sine, cu semenii si cu Dumnezeu:
„Nimic nu indica faptul ca omul acesta stie ca va muri. Nici un semn de neliniste nu i se poate citi pe chip. Poate ca altii ar fi cazut in disperare si ar fi batut la usa ca sa fie dusi la spital. El bate la o alta poarta, cu credinta si cu smerenie: la poarta Cerului spre care nazuieste.






Sunt convins ca acest traitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca sa vad cum se apropie de moarte un om care a pasit peste pragul sfinteniei. Privindu-l, simt ca este omul de care m-as rusina cel mai mult, daca mi-ar cunoaste pacatele.

Nu pentru ca m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simtit traind dragostea frateasca in modul cel mai pur, ci pentru ca, in timp ce el zboara prin sfere celeste, eu zac neputincios si ticalos in genuna.”
.
Pr. Liviu Branzas, Raza din catacomba. Jurnal din inchisoare.

Rapa Robilor-unul din locurile cele mai pline de sfintenie ale neamului

Trupul lui Gheorghe Jimboiu a fost aruncat noaptea de gardieni in Rapa Robilor: imensa groapa comuna a detinutilor de la Aiud - pentru a-i pierde urma.

In ultimii ani, insa, dupa construirea Schitului Aiud, pamantul din Rapa Robilor a inceput sa scoata la suprafata moastele sfintilor Aiudului: oase curate, frumos mirositoare; oase inca acoperite de piele; cranii pe care parul si barba nu au putrezit - toate purtand amprenta torturilor. Aceste sfinte oase alcatuiesc Osuarul Aiudului, loc de pelerinaj si izvor nesecat de minuni.

Gheorghe Jimboiu fie se odihneste astazi sub icoana Maicii Domnului din Osuar, fie asteapta in curtea Schitului momentul in care Dumnezeu va descoperi oamenilor moastele sale. 


Dumitru Bordeianu, care l-a cunoscut pe Jimboiu în 1954, în Postul Paştelui, la Gherla, îl consideră „cel mai strălucit elev al lui Gafencu. Înainte de a-l întâlni pe Gheorghe Jimboiu, Bordeianu trecuse prin reeducare, din care, după cum mărturiseşte, a ieşit demonizat. Cu ajutorul lui Jimboiu va reuşi să se elibereze de duhul necurat care îl chinuia de patru ani.
dumitru-bordeianu.jpg
„După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (…)
Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-ma la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama ca un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvaşea sufletul.
Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observandu-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine.
A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine si m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.
Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:
- Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.
In câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns:
- Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti?
I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea.
- O  fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu.
- De când te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?
La răspunsul meu negativ, a continuat:
- De plâns, ai plâns?
Din nou, nu.
- Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi.
După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns ca mă rog bine.
- Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.
- Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat.
[sensul cuvantului "ofensa", in acest context, nu este cel literal, ci trebuie inteles ca "ranire a dragostei lui Dumnezeu", n.n.]
După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el reduese la tăcere duhurile ce mă chinuiau.
De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine.
- Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile caintei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei cai, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta.
Zilele până la Pastele lui 1954 au fost pentru mine atât de îngrozitoare, că nu am cuvinte să-mi exprim starea pe care am trăit-o, necum să fac pe cineva s-o înţeleagă.
Cu cât se înmulţeau discuţiile dintre mine şi Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat. Asteptam în fiecare zi să mă trezesc nebun din puţinul meu somn. Lucru paradoxal, gândirea şi puterea mea de judecată funcţionau normal si eram conştient de starea în care mă aflam şi asta îmi făcea mult rău”[4].
Este impresionantă descrierea momentului din noaptea Învierii, când Dumnezeu îl elibereaza pe Bordeianu:
„Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte ma rugasem, atât de adânc cum poate nu am facut-o niciodată în viaţa mea; în acelaşi timp, trăiam insa si  disperarea că rugăciunea nu mi-e ascultata.
Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De cateva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi sa ma mişc prin cameră. M-am apropiat de geam si clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele douăsprezece, anunţând slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din alta lume, atât era de armonios.
Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Tie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-ma si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat in Invierea Ta!».
In clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate si ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi.
Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: «Doamne, fie-Ţi milă de mine!» N-am apucat sa termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedaţilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a ieşit şi m-a parăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile.
Asemăn vindecarea rmea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povara în spate, până cade sub greutatea ei şi nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul şi el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de uşor, de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce forţa aceea satanica m-a părăsit.
Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu camaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai incetau să-mi curgă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udata de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. In patru ani de chin, nu varsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scaldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu.
Târziu, m-am ridicat, nemaiştiind unde mă aflam; mă simţeam un alt om şi eram atât de uşor, de parcă pluteam în alte sfere de Inviere, Dumnezeu mă vindecase şi mă înviase şi pe mine.
Am îngenuncheat din nou şi, întins cu faţa la pamant, am strigat din toată suflarea mea: «Doamne, eşti atât de bun şi de milostiv cu cei păcătoşi, incat nu ştiu cum aş putea să-Ţi mulţumesc!» Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit: «Iată, te-ai făcut sanatos, mergi şi de-acum să nu mai păcătuieşti!». Şi inima mea a simţit o bucurie care nu se poate înţelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simţeam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.
M-am ridicat de pe ciment. Ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: «Hristos a înviat!». «Adevărat a înviat!», mi-a răspuns, plin de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. In viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape, ca în acea clipă pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru îndrumare, dar el s-a mulţumit să zică: «Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine».
Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: «pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi-am înviat»[5].
Iată o pagină dintr-un posibil Pateric al temniţelor româneşti.
Tot de la Bordeianu aflăm şi alte lucruri care luminează şi mai mult imaginea lui Jimboiu: “Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe si bunătate. A fost singura fiinţă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Faţă de duşmani şi faţă de cei care l-au chinuit şi continuau să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe acest tânăr, m-aş fi îndoit de multe lucruri sau nu le-aş fi crezut. (…)
Jimboiu, precum sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă».
Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput [6].1-branzas-marea-misiune.jpg
Părintele Liviu Brânzaş, care a stat o scurtă perioadă în aceeaşi celulă cu Jimboiu, îl descrie în cele mai frumoase cuvinte. Parafrazându-l pe Constantin Noica, îl numeşte pe Jimboiu „creştinul deplin”, vorbind despre el ca despre o persoană care a atins sfinţenia:
“Intr-o zi, se deschide uşa celulei. Toţi ne precipităm ca să fim găsiţi în «poziţie reglementară». Este introdus în celula noastră un nou camarad. Se prezintă simplu: Gheorghe Jimboiu.
Auzisem despre el mai de mult. (…) Ştiam deja că Jimboiu şi-a concentrat energiile interioare spre o trăire religioasă de adâncime. Acum, omul se află în faţa mea şi pot să văd eu însumi ce înseamnă o trăire creştină adevărată.
Gheorghe Jimboiu, după 12 ani de închisoare, este foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care aici în închisoare duc implacabil spre deznodământul fatal. Are tuberculoză şi ciroză. A fost şi la infirmeria închisorii, dar acum a fost trimis iar în celulă. Singurul lucru care i se permite este sa stea întins. El stă pe marginea palului, rezemat de perete şi din această poziţie asistă la viaţa celulei. Intervine foarte rar în discuţiile noastre. Mai mult ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă Rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate. Nimic nu indică faptul ca omul acesta ştie că va muri. Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie: la poarta Cerului spre care năzuieşte. (…)
In rarele lui intervenţii, povesteşte câte o întâmplare semnificativa din Pateric. Ma impresionează capacitatea lui de pătrundere şi selecţie. Din comoara Sfinţilor Părinţi ne ofera mărgăritarele cele mai strălucitoare. (…)
Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a păşit pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă unde nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile. Privindu-l, simt ca Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genune. (…)
Peste ani şi ani, după ce am devenit preot, în Jurnalul meu pastoral am notat, într-o zi, dintr-un impuls tainic, următorul gând: «Gheorghe Jimboiu a murit în stare de sfinţenie». De ce mi-am notat, oare,  acest  gând răsărit în suflet când eram la sfântul altar? Fără nici o îndoială pentru ca privindu-l, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci nu-mi mai puteam petrece restul vieţii benchetuind sau lenevind, când ştiam că acest tânăr cu suflet de crin şi alţii ca el, au murit pentru Hristos în catacombele temniţei.
Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu. El trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfinţilor români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununata cu jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălţătoare pildă pentru generaţiile viitoare” [7].
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu