vineri, 24 septembrie 2010

Valeriu Gafencu ( 1921 - 1952 )

Valeriu Gafencu- "Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele"
















Biografie

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.

Lui Valeriu ii revine asadar si sarcina de a se ingriji de restul familiei, mama si cele trei surori.

Valeriu urmeaza cursurile liceului Ion Creanga din Balti si in 1940 devine student al Facaultatii de Drept din Iasi.

Arestat de Antonescu

In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: "Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice".

Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activitatea legionara a tanarului Gafencu, care avea o functie de conducere in Fratiile de Cruce.

Inchisoare si distrugere fizica sub comunisti

Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 - 1944) si de la Pitesti (inchisoare in care a avut loc cumplita reeducare comunista cunoscuta sub numele de "fenomenul Pitesti", proces catalogat de Soljenitin ca cea mai mare barbarie a sec. XX).

Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.

Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.

Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.

In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o "epava". La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti.

Cu aceasta figura de sfant - care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului - a trecut la cele vesnice.






Si-a cunoscut ziua mortii

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup - care supurau permanent - Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an.

A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: "Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul".

La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale.

Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata. Cu toate acestea Biserica Ortodoxa Romana intarzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii il cinstesc insa ca atare, icoana mucenicului putuand fi gasita in tot mai multe case.

I-a salvat viata pastorului Wurmbrand cu pretul propriei vieti

Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult si-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obtinuse printr-o interventie speciala de la familie, un pachet cu streptomicina.

Deoarece starea lui era ceva mai buna, a venit cu medicamentele si i le-a pus in brate lui Valeriu, fericit ca ii poate salva viata.

Valeriu le-a primit si a doua zi l-a instiintat pe Stratan ca a hotarat sa le cedeze pastorului Wurmbrand, spunand ca acesta se afla, de asemenea, intr-o stare grava si salvarea lui ar insemna mult pentru dezvoltarea crestinatatii, deoarece este o personalitate recunoscuta, cu relatii internationale si mare putere de influenta.

Stratan s-a suparat si a declarat ca nu este de acord. Atunci, cu blandete, Valeriu i-a spus ca din moment ce i-a daruit medicamentele, acum ele ii apartin si are libertatea sa le foloseasca potrivit indemnului constiintei lui.

Intr-adevar, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a carui viata a fost astfel salvata. Nu dupa mult timp, pastorul avea sa faca un gest similar, cedand injectiile primite de el chiar unui legionar. De aici si confuzia intretinuta in media ca pastorul i-ar fi salvat viata lui Gafencu si nu invers.

Impresionat de trairea crestina a lui Gafencu, pastorul Wurmbrand a declarat ca vrea sa intre in Rai pe aceeasi poarta pe care intra si Valeriu si si-a luat angajamentul ca daca va mai fi vreodata liber sa vorbeasca lumii intregi despre trairea de exceptie a lui Valeriu si a camarazilor sai. Numai ca Wurmbrand a uitat repede cele promise.






Interviu cu dr. Aristide Lefa, studentul medicinist care l-a ingrijit pe Gafencu pana in ultima clipa*

Rep: Spuneti-ne va rugam o intamplare mai deosibita cu pacientul valeriu Gafencu!
dr. Aristide Lefa: Sunt foarte multe de zis, insa am sa ma opresc asupra uneia singure. Valeriu urma sa suporte o interventie chirurgicala la spitatul din localitate, fiindca noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera in penitenciar. Operatia a fost foarte mult intarziata de autoritatile comuniste.

Cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci.

Au fost minuni la moartea sa

Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?
dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere... I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: "Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?"....

Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.






Cateva marturii despre sfintenia lui Valeriu Gafencu

Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa: " Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu"

IPS Bartolomeu Anania: "Stalp al rezistentei spirituale romanesti"
Intre cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste, consideram a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU.

Marin Naidim, Constanta: "Era fire de poet"
Citise mult in viata lui, dar acum (cat s-a mai putut citi in Aiud, pana in 1948), nu mai citea decat o singura carte, Biblia, si ce era in legatura cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Si se ruga.

In colonie, mergea intre ruinele unei vechi biserici parasite, ce se afla pe un deal, intr-o lucerna a coloniei, n-avea acoperis, era expusa ploilor si intemperiilor si el se ruga acolo.

Cand venea cineva pe la el de-acasa, aborda cu ei totdeauna probleme de credinta, cautand sa convinga pe fiecare de importanta mantuirii.

Spunea catre mine ca chiar daca nu reusim noi sa schimbam lumea, dar macar sa trezim interesul, sa o facem sa nu se mai simta bine cand savarseste raul, sa cream probleme, sa-si puna intrebari, sa-si schimbe pasii.

Facea mult caz de "constiinta pacatului", pentru ca erau multi care considerau pacate numai curvia, hotia si crima si multi nu se recunosteau pacatosi, fie ca nu le aveau pe acestea, fie ca le minimalizau, neacordandu-le importanta cuvenita.

Dar pierdeau din vedere ca mai sunt si altele si poate mai mari decat acestea, cum ar fi mandria. "Celor mandri Dumnezeu le sta impotriva si celor smeriti le da har." Pe omul care se grozaveste, Domnul il lasa singur si fara El o sa-si dea seama ca nu poate face nimic si o sa strige la El.






Virgil Maxim, Ploiesti: "Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii"
Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele:
Fizic, parea un Arhanghel, purtand cand spada de foc a cuvantului dumnezeiesc, cand crinul curatiei plin de parfum tainic.

Aurelian Guta, Craiova: " Nu l-am auzit niciodata plangandu-se"
Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului sir de luni petrecute in pat, fara miscare, si din cauza slabiciunii si insuficientei circulatiei sangelui, i-au aparut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzandu-i o mare suprafata a spatelui, coapselor si gambelor.

Alti bolnavi, in situatie asemanatoare, se vaitau, blestemau si se revoltau, caci usturimile si durerile ranilor erau ingrozitoare.

Pe Valeriu nu l-am auzit niciodata plangandu-se, desi pe chipul sau se putea citi suferinta accentuata, iar in ochi ii apareau lacrimi de durere, cand era pansat, cu migala si dragoste frateasca de detinutii doctoranzi in medicina Ion Ghitulescu, Nae Floricel si Aristide Lefa, timp de ore in sir.

Din fasii de camasi rupte, confectionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substantelor medicamentoase necesare, fasiile se lipeau de rani si produceau dureri cumplite cand erau desfacute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar dupa un timp, broboane de sudoare ii acopereau fruntea boltita.

Medicii observau; era semnul ca rabdarea atinsese limita. Atunci se opreau si-l lasau putin sa-si revina.

IMNUL INVIERII**

Versuri-Valeriu Gafencu
Muzica-Mihai Lungeanu

Va cheama Domnul slavei la lumina, Sa creasca-n inimile noastre-nfrante,
Va cheama mucenicii-n vesnicii, Un om nascut din nou, armonios,
Fortificati Biserica crestina, Pe chipurile voastre sa se-mplante,
Cu pietre vii zidite-n temelii. Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Veniti, crestini, luati lumina, Un clopot tainic miezul noptii bate
Cu sufletul senin, purificat! Si Iisus coboara pe pamant,
Veniti, flamanzi, gustati din cina, Din piepturile voastre-nsangerate
E nunta fiului de Imparat. Rasuna Imnul Invierii Sfant.

*Prezentam doar scurte pasaje din interviu, foarte multe din cele spuse de interlocutor regasindu-se in corpul stirii.
**Se canta de Sfintele Pasti, in noaptea invierii Domnului nostru Iisus Hristos.
sursa:hotnews.ro
google images

Mircea Vulcanescu ( 1904 - 1952 )

Mircea Vulcanescu: "Sa nu ne razbunati"









Conducerea penitenciarului Aiud nu renunta la ideea exterminarii lui Mircea Vulcanescu si-l trimite din nou in izolare la Zarca, o celula neincalzita, in care detinutii dormeau direct pe beton. Un tanar detinut nu mai rezista si cade din picioare. Asistenta medicala ii este refuzata, iar inca o noapte dormita pe podeaua rece l-ar fi ucis. Mircea Vulcanescu s-a intins pe beton si l-a culcat pe bolnav peste el. Acesta avea sa-si revina, dar filozoful se va imbolnavi grav de plamani si va muri in scurt timp. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!".



Biografie

S-a nascut pe 3 martie 1904, la Bucuresti. Clasele primare le-a facut in Bucuresti, iar gimnaziul la Iasi si Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitala dupa ce aceasta a fost ocupata de armata germana. In 1921 se inscrie la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din Bucuresti pe care le termina in 1925.

A fost profund impresionat de Nae Ionescu si Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcanescu a plecat in 1925 la Paris pentru studii, dorind sa-si dea un doctorat in drept si altul in sociologie, lucru nerealizat in final.

A colaborat la cele mai renumite reviste de cultura ale vremii, printre care amintim doar Cuvantul, Criterion, Floare de Foc, Familia etc.

A ocupat numeroase demnitati publice

Din iunie 1935, a detinut functia de director general al Vamilor pina in septembrie ’37, cind a fost demis dupa ce a descoperit contrabanda cu bauturi si tigari facuta de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicatiilor. Totusi, a fost numit director al Datoriei Publice in acelasi Minister al Finantelor.

In anii urmatori, a ocupat de asemenea pozitii importante in administratia nationala: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finantare si Amortizare si presedinte al Casei Autonome a Fondului Apararii nationale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 sa fie subsecretar de stat la Finante, pina la 23 august 1944.

8 ani de temnita grea pentru "criminalul de razboi" Vulcanescu

Dupa lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a ramas pina pe 30 august 1948, cind a fost arestat in lotul al doilea al fostilor membri ai guvernului Antonescu, calificati drept ”criminali de razboi”.

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit pina in ianuarie 1948, cind instanta a mentinut pedeapsa din ’46.

Martiriu. A salvat viata unui detinut cu pretul propriei vieti

Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stalpii rezistentei din inchisoare si prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi si dese izolari la crunta Zarca. Aceasta era o celula de exterminare, de 1/4 m, din beton, fara niciun mobilier, detinutii fiind nevoiti sa doarma direct pe beton.

Pe timpul iernii geamul Zarcii era tinut deschis intentionat, gardienii motivand ca geamul este stramb iar tamplarul trebuie sa vina.

Intr-un frig cumplit, fara mancare si apa, imbracati doar intr-o zeghe ponosita si dormind direct pe beton, supravietuirea tinea de ordinul miracolului. Au fost detinuti care au rezistat in aceasta stare si timp de trei saptamani.

Intr-una din astfel de izolari la Zarca a lui Mircea Vulcanescu, un tanar detinut nu a mai rezistat si s-a prabusit din picioare. Asistenta medicala i-a fost refuzata. Inca o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranta moartea. Atunci Mircea Vulcanescu a facut o fapta demna de Pateric. Filozoful s-a asezat pe ciment si l-a culcat pe detinutul bolnav peste el.

Acesta avea sa-si revina, dar Mircea Vulcanescu se va imbolnavi grav de plamani, decedand pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!".

Ultimele ganduri

Ziaristul Gabriel Balanescu, fost coleg de suferinta la Aiud cu Vulcanescu, povesteste in cartea " Din imparatia mortii":

"Rand pe rand, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt indrumate spre locul de imbarcare. Traversand culoarul etajului doi, unde ne aflam, imi arunc ochii la un detinut sdrentaros, care freca cu terebentina scandurile.

Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si indrasneala cu care ne privea, stiut fiind ca detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu.

Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, imbinata cu amaraciune. Aplecat, ingenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, il mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias.

Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru "aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist".

...Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang.

Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Voinata de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce ii slabea mult rezistenta.

Ingrijirea medicala ii era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie specifica.

Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand.

-Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.)

Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.



Ion Constantinescu-Maracineanu, poveste in articolul "Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcanescu" publicat in revista Memoria:
"Rostul meu in viata s-a terminat. Am inceput o opera, dar n-am fost in stare s-o duc pana la capat. Am predat la o catedra pe care am parasit-o tocmai in clipele in care trebuia sa fiu prezent. M-am despartit de studentii pe care-i iubeam tocmai in cele mai dureroase momente ale istoriei.

Am crezut ca mi-am facut datoria ca cetatean fata de aceasta tara haituita si jefuita cu nerusinare, fata de acest neam insangerat. M-am inselat. N-am fost decat un vanitos. Am tinut sa vin aici langa cei in suferinta, cei care au visat libertatea si-au sangerat pentru ea. Studentii mei nu mai pot astepta nimic de la mine, o biata epava ce se taraste pentru ultima picatura de viata.

Stradaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentatii vremii n-au nevoie de cultura. Pseudocultura si-a intins tentaculele ca o caracatita. Nu stiu ale cui pacate indura acest neam ospitalier. Boala mi-a macinat si ultima farama de vlaga. Sunt la capatul puterilor. Ma vedeti in ce hal am ajuns. O caricatura de om. Charon ma asteapta sa ma treaca Styxul.

Corbii sunt gata sa ma insoteasca. Priviti-i cum dau rotocoale croncanind in vazduh. Ma doboara tacerea asta. Ma ucide suferinta prin care trec prietenii de celula. Stiu ca ma despart de ei. Ii rog sa ma ierte ca-i parasesc.


Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.

(conform Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)
Principalele publicatii ale lui Vulcanescu:

Teoria si sociologia vietii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
In ceasul al 11-lea (1932)
Cele doua Romanii (1932)
Gospodaria taraneasca si cooperatia (1933)
Razboiul pentru intregirea neamului (1938)
Infatisarea sociala a doua judete (1938)
Dimensiunea romaneasca a existentei (1943)

Elisabeta Rizea ( 1912 - 2003 )

Mama Elisabeta Rizea







Elisabeta Rizea (1912-2003) din Nucşoara este simbolul femeii românce care a luptat împotriva comunismului. Dacă românii ar fi ştiut despre curajul ei, poate că resemnarea şi laşitatea nu s-ar fi instalat odată cu instaurarea guvernării atee. Oamenii ştiau însă doar de "bandiţii din munţi". Nepoata ţărănistului Gheorghe Şută, ucis de Securitate în 1948, a făcut 12 ani de închisoare la Piteşti şi Jilava.








Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de Arges. A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista» Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din Muntii Fagarasului.

A fost o femeie simpla de la tara, cu o bucata mica de pamant, o casuta modesta din lemn, acoperita cu sindrila si in curte cateva animale. Imbracamintea ei de toate zilele era portul national, brodat cu modele complicate in culorile alb-negru. A abandonat scoala la varsta de 14 ani pentru a-si urma destinul, si anume, acela de a-si duce existenta din munca pamantului.

Comunistii au venit la putere in 1945. Ca raspuns, Rizea s-a alaturat rezistentei si i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptatorii din munti cu mancare si bani. Opozitia ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei, Gheorghe, s-a alaturat luptatorilor rezistentei din munti au dus la torturi si ani buni de inchisoare.

A fost numita “dusman al poporului”, iar gospodaria etichetata drept “casa de banditi”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii intr-un stat comunist. A fost in cele din urma prinsa de militie, condamnata la 7 ani de inchisoare. In faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in celula de maxima securitate.

Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta continua sa ia legatura cu ofiterii din Rezistenta prin intermediul unei „casute postale" din scorbura unui copac din Valea Morii. Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este prelungita cu inca 25 de ani.

A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de zeci de femei legionare.

In timpul incarcerarii, a fost torturata pentru ideile ei. A fost atarnata cu parul de un carlig si batuta pana la pierderea cunostintei. "Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic".

In termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberata din inchisoare in 1964. Timp de aproape 30 de ani a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de ancheta. Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau considerati ?dusmani ai poporului".

35 de ani mai tarziu, povestea ei a fost publicata in ziarele romanesti si prezentata in documentarele despre perioada comunista.

La alegerile din mai 1990, indemna taranii Romaniei libere „sa nu aleaga un singur partid". In replica, autoritatile au internat-o in spitalul din Pitesti pentru „diagnosticare", dar a reusit sa fuga.

Primul interviu a aparut in serialul pentru televiziune Memorialul durerii. Acest prim interviu a fost facut in 1992, cand o mare parte din sat era impotriva ridicarii unei troite in memoria fratilor ei din munti. Dupa difuzarea interviului, au inceput sa vina oamenii la Elisabeta Rizea au inceput sa i se ia interviuri.

Imaginea si discursul ei au fost folosite la maximum de Conventia Democrata, de stuff-ul de campanie al lui Emil Constantinescu - credibilitatea CDR se datoreaza in mare parte Elisabetei Rizea. Din pacate promisiunile facute de CDR-isti in campanie au fost uitate dupa castigarea alegerilor...

Mama Rizea a fost folosita ca o simpla imagine politica, o carte buna de jucat in fata alegatorilor.

In mai 2001, mama Rizea a fost vizitata de Regele Mihai I, pe care il cunoscuse in copilarie. „Spunea ghicitori, iar eu rideam. Odata, am copt impreuna porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari", povesteste Rizea. "Pina oi muri il iubesc ca pe ochii din cap. Doresc sa fie regele Romaniei, sa fie mereu in tara".

Regele Mihai si regina Ana au luat prinzul impreuna cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu oua rosii, cozonac si vin.

O viata intreaga dedicata neamului romanesc si lui Dumnezeu...
Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la varsta de 91 ani. „Trei zile daca mai traiesc, da’vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea” - spunea Elisabeta Rizea. Ea a plecat la Domnul si lumea nu s-a limpezit inca, cine stie cat o sa mai dureze.

Cu siguranta Mama Rizea asteapta de acolo de sus sa i se implineasca dorinta pentru care a luptat o viata intreaga si pentru care a platit cu sange si lacrimi.

Elisabeta Rizea:
De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.

Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi. <

Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.

Ginerele, cuscru, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.
Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti...” M-a trantit pe jos.

M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.
Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani... Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.

Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut...”

Nicoale Ciolacu (1910 - dupa 1989 )

De la haiducul Ciolacu la parintele Nectarie 

 
A condus alaturi de Gogu Puiu si fratii Fudulea, miscarea de rezistenta anticomunista denumita “Haiducii Dobrogei”. Cu parul peste umeri, barba pana la piept si mustata mare, stufoasa, infatisarea lui provoca teroare in randul securistilor. A fost arestat si a urmat calvarul inchisorilor politice. Dupa zeci de ani de inchisoare Ciolacu ajunge acasa si in camera sotiei sale Piha gaseste o batranica, pe care ezita sa o salute necunoscand-o. Batranica cea straina era Piha. Dupa caderea comunismului revine in tara ca monah, la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, unde va fi si inmormantat. 
Nicolae Ciolacu
Haiducii Dobrogei
Rezistenta din Dobrogea a fost declansata in 1948, sub comanda fratilor Nicolae si Dumitru Fudulea (nordul Dobrogei) si a lui Gogu Puiu (Dobrogea de Sud). Lor li s-a alaturat Nicolae Ciolacu, acesta conducind miscarea in centrul Dobrogei. Gruparea de rezistenta purta numele de Haiducii Dobrogei.
Cine erau acesti haiduci?  
Erau cei carora comunismul nu le adusese decat ani de puscarie, confiscarea animalelor din curte, confiscarea pamantului, taindu-le practic orice mijloc de subzistenta. Conducatorii haiducilor si marea lor majoritate erau legionari. Alaturi de ei au venit insa si taranisti sau oameni neinteresati de politica.
Impreuna au luptat la propriu cu comunistii, incercand sa scape de arestarea care in acele momente echivala cu moartea. Ascunzandu-se mereu din calea comunistilor au reusit a formeze o retea de peste 2000 de partizani – luptatori activi si gazde. Cea mai mare parte din ei au murit in timpul luptelor sau capturati sub torturile securistilor.
Despre unii din ei se stie cand/unde/de cine/ au fost omorati. Cei mai multi sunt insa in categoria disparut fara urma.
Intre zecile de haiduci se evidentiaza cateva figuri cutremuratoare: Gogu Puiu care a preferat sa isi ia viata decat sa-si piarda demnitatea; fratii Fundulea initiatorii miscarii de rezistenta si Nicolae Ciolacu – singurul supravietuitor al lotului Haiducii Dobrogei…
Haiducii Dobrogei
Inchis, torturat si infometat inca de sub regimul Antonescu
Tanarul Ciolacu intra, ca majoritatea tinerilor aromani, in randurile Miscarii Legionare. Dupa conflictul legionari-Antonescu si caderea statului national-legionar, temandu-se a nu fie arestat de regimul Antonescu, Ciolacu sta ascuns pana in anul 1942, cand in urma unei tradari din interior cade prada Securitatii.
Urmeaza inchisoare dupa inchisoare: Bacau, Galati, Ploiesti, Vaslui, Brasov. La Brasov, Ciolacu ramane inchis mai multe luni.
La penitenciarul Brasov metoda de tortura era infometarea. Nicolae Ciolacu isi amintea: „Ratia de paine era 280 grame la birou, dar pana sa ajunga la celula era injumatatita. Dimineata ni se dadea un ceai dres cu sare. Putin inainte de orele 12, caruta inchisorii trecea pe la toti negustorii si cu o lopata se lua de pe jos si se punea in caruta gunoiul aruncat de negustori.
La inchisoare, cazanul cu apa fiarta era gata. Toate acele verdeturi mucegaite si putrede erau desertate in cazan si mancarea era gata. Am fi dorit sa ne dea mai mult, dar ratia era un polonic de 500 grame. Si apoi la masa de seara ne dadea un polonic de varza acra. A inceput sa ne tortureze foamea.
Gogeamite om in plina putere, imi venea sa plang de foame, aveam ameteli si vedeam negru dinaintea ochilor. Ziua si noaptea nu ma gandeam la altceva decat numai la paine. Ma gandeam, oare voi mai avea vreodata o paine in mana?”
.
A urmat apoi transferul la Aiud, Alba Iulia, din nou Aiud, Ocnele Mari, Vacaresti, Tulcea pana in ziua de 15 mai 1945 cand urmeaza eliberarea.
Ia drumul haiduciei in 1948Intre timp rusii se facusera stapani peste toata tara, in mai 1948 se faceau arestari masive. Erau vizati toti adversarii regimului comunist si bineinteles legionarii.
Ciolacu ia drumul haiduciei cu Puiu si fratii Fundulea alaturi de care formeaza grupul de rezistenta armata „Haiducii Dobrogei”. Ia parte activ la toate luptele dintre haiduci si securitate. Se desparte de Gogu Puiu si de fratii Fundulea inainte de Pastele din 1949 pe care hotarasera sa il petreaca alaturi de familii.
Nu ii va mai revedea niciodata pe camarazii sai. De atunci incepe sa organizeze restul partizanilor ramasi dupa asasinarea lui Gogu Puiu, si dupa arestarile masive facute in anturajul direct al fratilor Fundulea. 
 Nicolae Ciolacu la arestare
Inchisorile comuniste Nicolae Ciolacu reuseste sa stea ascuns pana prin octombrie 1951 cand este inconjurat si este nevoit sa se predea pentru a salva viata familiei lui. Cu parul peste umeri, barba pana la piept si mustata mare, stufoasa, infatisarea lui provoca teroare in randul securistilor.
L-au bagat in masina si l-au dus la Constanta si de acolo la Bucuresti. Fiindca se facusera arestari fara precedent intre anii 1948-1951, inchisorile devenind neincapatoare, multe institutii administrative au devenit inchisori, intre acestea si Banca Nationala. Acolo este supus la torturi cumplite:
„Un gealat avea in mana un fel de aparat cu doua cordoane, care aveau la capat cate o bratara de metal. A inceput unul: Banditule, spune alte arme si alte gazde. Le-am spus: Alte arme si alte gazde nu am decat acelea pe care le-am spus. Stai pe scaun. Cel cu aparatul mi-a luat mainile si mi le-a pus in bratarile de la cele doua cordoane.
Aparatul avea o manivela, iar un gealat i-a spus altuia: invarteste la 150 de volti sa-l omoram, mama lui de bandit, ca nu spune nimic. Cand a invartit de manivela, a produs un curent asa de puternic incat mi-a zdruncinat tot corpul. Am sarit de pe scaun jos pe podea si tipam de durere si calaii invarteau intr-una de manivela.
Au adus o ranga, apoi m-au facut sa ma incovoi ca un covrig si mi-au legat mainile de gleznele picioarelor intre brate si intre genunchi s-a facut un gol, prin acel loc au introdus ranga de fier, au prins cu toti de capetele rangii, m-au saltat in sus si au pus un capat de ranga pe un birou si celalalt capat de ranga pe celalalt birou.
Am ramas spanzurat de ranga cu capul in jos si cu fundul si talpile picioarelor in sus. Numai bine si potrivit de batut si de lovit.
Au inceput operatia cu o singura cravasa de cauciuc, pe care o foloseau pe rand, cate trei sau patru lovituri fiecare, la fund mai putin, mai mult pe talpi. Pana la douazeci de lovituri am rabdat, n-am tipat de loc.
Dar m-au prididit durerile si am inceput sa urlu de durere, dar lor nu le pasa, loveau intr-una si radioul canta cat se putea de tare, ca sa nu se auda tipetele in strada. M-am gandit la cele spuse de Sfantul Pavel: De cinci ori am capatat de la iudei patruzeci de lovituri fara una. (II Corinteni 11:24).
Acum faceam si eu un calcul, cate lovituri am primit de la cei patru gealati. Seful gealatilor, cand a vazut ca lesin pe ranga, a oprit bataia. M-au dat jos, m-au dezlegat si mi-a zis: ai vazut, banditule, ce capeti daca nu vrei sa spui si de alte arme si gazde? Am fost dus la celula.”
25 ani munca silnica
In aprilie 1952, se judeca lotul Haiducilor Dobrogei si Ciolacu ajunge alaturi de alti haiduci si de gazdele lor in inchisoarea Tataia din Constanta. Aici i se citeste sentinta: 25 ani munca silnica si degradare civica pentru crima de uneltire contra securitatii Republicii Populare Romane.
De la Tataia ia drumul Jilavei si de acolo e dus la Gherla. Aici este pus sa lucreze la fabrica de mobila din incinta inchisorii, din cauza regimului extrem de greu de munca si a hranei insuficiente se imbolnaveste de tuberculoza.
In toamna lui 1955, pe legionari i-au transferat la inchisoarea din Aiud. Si aici fabrica avea sectii de tamplarie, fierarie, mecanica etc. Fiind bolnav nu primeste dreptul la munca si va sta inchis in Zarca – regimul sever pentru exterminarea detinutilor: paine putina – 200 grame, mancare putina, caldura putina, aer de respirat putin, doi insi intr-un pat de fier, ingust de o singura persoana.
Reeducarea introdusa la Aiud in anii 1960-1961 il gaseste in zarca refuzand sa faca compromisuri si sa-si faca faca demascarea.
La 1 iulie 1964, toti detinutii de la zarca, pe la vreo doua sute, au fost dusi la camerele de pe sectii. La 1 august 1964, seara, le-au dat biletele de eliberare. I-au dus la gara la trenul de Bucuresti. De acolo fiecare fost detinut politic a pornit catre casa lui.
La eliberare, copiii sai aveau acum copii
Dupa zeci de ani de inchisoare Ciolacu ajunge acasa si in camera sotiei sale Piha gaseste o batranica, pe care ezita sa o salute necunoscand-o. Batranica cea straina era Piha, sotia pe care o lasase acasa tanara si in putere. Copii sai care aveau sub 10 ani cand ii vazuse ultima data aveau acum copii la randul lor.

Cum a iesit in libertate, a fost luat in primire de securitate si periodic era chemat la militia din comuna Tuzla, unde era anchetat de maiorul de securitate Zaharia Ion. Dupa cincisprezece ani de stat in Tuzla, impreuna cu familia mea s-a mutat in Constanta. Si aici era chemat la securitate periodic si anchetat de maiorul Cazan si de colonelul Visinoiu. In 1982 pleaca in SUA alaturi de Piha, si scrie o carte document extrem de valoroasa cu titlul „Haiducii Dobrogei”.
 Nicolae Ciolacu - Parintele Nectarie
Dupa caderea comunismului revine in tara ca monah, la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus. Aici haiducul Ciolacu si-a trait ultimii ani de viata intru Hristos sub numele de Parintele Nectarie. Mormantul sau se afla chiar in curtea Manastirii.
Numele haiducilor dobrogeni
impuscati de Securitatea comunista
:
1. Nicolae Fudulea
2. Dumitru Fudulea
3. Gogu Puiu
4. Gica Perifan
5. Gheorghe Cresu
6. Gheorghe Gulea
7. Preot Mihailescu
8. Stila Timu
9. Plutonier Cenuse
10. Stere Stercu
11. Avganti
12. Nicu Marin
13. Vasile Baciu
14. Dodica
15. Toma Vasile
16. Gheorghe Arau
17. Stere Grasu
18. Ion Cotan
19. Stere Alexe
20. Iancu Ghiuvia
21. Iancu Cusu
22. Iancu Bica
23. Nicolae Hasoti
24. Stere Hapa
Gazde ale haiducilor morti
in inchisorile comuniste lista incompleta
:
1. Dumitru Grasu
2. Tascu Sifiringa
3. Gheorghe Bratianu
4. Gheorghe Enache
5. Tanase G. Vlahbei
6. Nicolae Samara
7. Nicolae Burecu
8. Vasile Papazica
9. Gheorghe Puinava
10. Teniu Bancu
11. Gheorghe Alexe
12. Iancu Nirlu
13. Dimciu Garofil

sursa:hotnews.ro si altele

Ilie Lacatusu ( 1909 - 1983 )


Parintele Ilie Lacatusu-Rugaciunea lui era profunda si neincetata










O VIATÃ DE MARTIR

Parintele Ilie s-a nascut pe 6 Decembrie 1909 in satul Crapaturile, judetul Valcea, din parinti binecredinciosi. Isi doreste de mic copil sa-i slujeasca lui Dumnezeu si astfel, in 1934, termina Facultatea de Teologie din Bucuresti, si la putin timp dupa aceea este hirotonit.

Slujirea preoteasca i-a adus multe satisfactii duhovnicesti. Pentru marturisirea lui Hristos, a fost ca un ghimpe pentru regimul ateu al veacului trecut si, din acest motiv, a avut mult de suferit. Aceasta nu l-a impiedicat deloc in propovaduirea Cuvantului Adevarului, caci el mai mult se temea de Dumnezeu decat de oameni.

A suferit pentru biserica si neamul sau, pe care l-a iubit, ducandu-si crucea grea prin inchisori, asemenea parintelui Dumitru Staniloaie, a ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor mort la inchisoarea Aiud, a preotului Dimitrie Bejan, a protosingherilor Nicodim Mandita, Arsenie Boca, Benedict Ghius, tanarului Constantin Oprisan mort la inchisoarea Pitesti,

Valeriu Gafencu si a multor altora. A fost arestat in anul 1952 pentru apartenenta la Miscarea Legionara si dus in judetul Constanta, la coloniile Gales si Peninsula. In 1954 este eliberat, iar din 1959 pana in 1964,este arestat si condamnat la munca silnica in Delta, la Periprava, unde-l intalneste pe parintele Iustin Parvu. Acolo s-au petrecut fapte demne de vietile sfintilor.

Dupa ce a fost eliberat, se stabileste fortat la Bolintin, unde lucreaza ca zidar. Intre anii 1965-1970, parintele Ilie a slujit intr-o parohie din judetul Teleorman, iar in 1970, este transferat in judetul Ilfov la Cucuruz, unde, in Ianuarie 1978, este pensionat.

Suferintele din timpul vietii I-au afectat foarte mult sanatatea si din acest motiv isi petrece sfarsitul vietii in spital, unde a spus ca, daca nu va muri pana la 22 Iulie, va mai trai inca 2 ani.

Dupa cum a spus, parintele Ilie trece la cele vesnice exact la 22 Iulie, acelasi an (1983).Tot atunci, a mai spus ca, daca sotia sa va inceta din viata peste 15 ani, sa fie ingropata langa el, ceea ce s-a implinit.


u



Pe 22 Septembrie 1998, la inmormantarea sotiei parintelui Ilie, cei prezenti s-au aflat in fata unui fapt neasteptat: trupul parintelui era neputrezit, uscat si placut mirositor.

La aflarea sfintelor moaste, fiica parintelui Ilie, Maria Sabina Spirache, singurul urmas inca in viata, sesizeaza descoperirea Arhiepiscopiei Bucurestilor, care primeste cu bucurie aceasta veste.

Cateva luni mai tarziu, pe postul national de televiziune, se difuzeaza filmul documentar Semne, realizat de regizorul Cornel Ciomazga, in care este prezentata descoperirea.

DOVADA DE DINCOLO DE MORMANT

Moastele parintelui Ilie Lacatusu au fost descoperite in data de 29 Septembrie 1998.

Trupul neputred al sfantului, in greutate de 7-8 kg, a fost gasit la 15 ani dupa moartea sa, in conditiile corespunzatoare sfintelor moaste: nestricacios, frumos mirositor, uscat si usor, pielea de culoarea alunului, pastrandu-si dimensiunile si aspectul, pe care privind-ul nu provoaca spaima, ci bucurie duhovniceasca, dand impresia unui om care doarme.

O alta minune de acest fel este descoperirea, in aceleasi conditii, in anul 1980, a moastelor Sfantului Ioan Iacob de la Neamt, care a vietuit in pustia Hozevei, din Tara Sfanta, si care a fost canonizat in anul 1992.

Asemenea moastelor Sfantului Ilie Lacatusu, in Romania mai sunt moastele: Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi, Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Sfantului Dimitrie Basarabov din Bucuresti, Sfintei Filofteia de la Curtea de Arges, Sfantului Iosif de la Partos.






INCHIS, DAR LIBER

Parintele Ilie era un om al rugaciunii. Indiferent de ce se intampla in jurul sau, era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugaciunea lui era profunda si neincetata, ceea ce-l facea sa vada lucrurile mai clare, in profunzimea lor, mai aproape de Adevar.

Era un bun sfatuitor si nu se implica decat in probleme de ordin duhovnicesc. Statea mereu retras si medita, iar de cate ori aparea cate o problema in cadrul inchisorii, mereu gasea solutia duhovniceasca spre salvarea colegilor de suferinta.

Multi dintre detinuti nu rezistau presiunilor psihice si fizice la care erau supusi, de aceea unii incercau sa evadeze, altii intentionau sa se sinucida, iar altii sa se lepede de Hristos, pentru a scapa de chinuri. Foamea si suferinta atinsesera culmi maxime.

In aceste imprejurari, parintele Lacatusu pe multi ii imbarbata, altora le era alinare, facand ca sfaturile sale sa fie un bun leac pentru cei inchisi impreuna cu el.

Cu toate presiunile ce se faceau asupra lor, rugaciunea si rabdarea, iubirea, nadejdea sau mai ales credinta, il ajutau pe parintele Ilie sa-si mentina pacea interioara, ramanand astfel neclintit in fata urii si a rautatii, a violentei si a tuturor lucrarilor cu adevarat demonice ce se exercitau asupra

celor intemnitati. Mereu gasea solutii pacificatoare, iar impotriva ighemonii inchisorii nu avea nimic de obiectat. Singura lui vina era ca nu putea fi reeducat.

CULTUL SFANTULUI MÃRTURISITOR

Cazul parintelui Lacatusu a starnit o vie si fireasca senzatie in mass-media, dar mai ales in randul credinciosilor.

Mai multe asociatii non-guvernamentale au cerut Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane deschiderea unui dosar de canonizare, ceea ce inseamna trecerea parintelui Ilie in randul sfintilor Bisericii Ortodoxe Romane, in calendar si la sfintele Slujbe.

Vestea aflarii moastelor parintelui Ilie Lacatusu s-a raspandit in toate colturile tarii. Credinciosi, calugari si preoti il cinstesc pe parintele Ilie ca pe un sfant si se roaga pentru grabnica canonizare.

Astfel, prima icoana a Sfantului Ilie Marturisitorul a fost pictata pe peretele exterior al bisericii Manastirii Petru Voda. Staretul manastirii, protos. Iustin Parvu, este unul dintre aceia care a petrecut ani grei de inchisoare (17 ani) si, cunoscandu-l pe parintele Ilie, a ramas profund impresionat de viata sa duhovniceasca.

In prezent moastele parintelui Ilie se afla in cripta de la cimitirul Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giulesti (Bucuresti), unde a fost inmormantat, intr-un sicriu nou, din sticla, pentru a putea fi vazut de oricine.

Multi credinciosi, preoti, calugari si chiar unii arhierei au fost si merg in continuare sa se inchine si sa-i ceara ajutorul sfantului marturisitor.

Este foarte important de inteles ce inseamna parintele Ilie pentru fiecare dintre noi, un exemplu de traire crestina a acestor vremuri, in care ni se arata ca inca se mai poate dobandi Harul Duhului Sfant.

Gherasim Iscu ( 1912 - 1951 )

Parintele Gherasim Iscu-Duhovnicul care si-a spovedit calaul


Manastirea, scoala si activitatea misionara






Grigore Iscu s-a nascut la 21 ianuarie 1912, in comuna Poduri, judetul Bacau. Parintii sai, Grigore si Elena, i-au insuflat din copilarie credinta ortodoxa si iubirea aproapelui. Grigore Iscu a pornit de tanar pe drumul aspru al calugariei, intrand ca frate de manastire la Bogdana, Bacau.

Intre anii 1925-1928 urmeaza cursurile seminarului monahal de la manastirea Neamt, pana cand aceasta scoala s-a desfiintat, continuandu-si studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacau, apoi la seminarul de la manastirea Cernica. Ulterior s-a inscris la Facultatea de Teologie din Bucuresti, pe care o va absolvi, din cauza greutatilor in 1942.

In 1932 fratele Grigore a intrat in manastirea Tismana unde a fost hirotonisit ca ierodiacon, apoi ieromonah cu numele de Gherasim. In data de 15 aprilie 1937 este numit staret al Manastirii Arnota. Aici a lucrat la refacerea manastirii, distruse de un incendiu, pana in 1939, cand a renuntat la staretie.

Lasand in urma Arnota, parintele Gherasim intra in manastirea Cernica, in postul de bibliotecar-contabil la Seminarul Cernica. O data cu lovitura de stat data de Generalul Ion Antonescu in ianuarie 1941 incepe si prigoana impotriva legionarilor.

In acest context, postul pe care il ocupa parintele Gherasim s-a desfiintat pe motiv ca biblioteca Manastirii era formata in mare parte din carti legionare. De la Manastirea Cernica pleaca la 1 aprilie 1942, fiind trimis de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, in Transnistria pentru ocrotirea ortodoxiei si a romanilor de peste Prut.

In Transnistria a ctitorit biserici, fiind totodata preot, profesor de religie si invatator.
La intoarcerea in tara, in mai 1943, parintele Iscu se stabileste la manastirea Tismana, unde va fi numit exarh al manastirilor din eparhia Olteniei (iunie 1943 - aprilie 1945). In cursul anului 1943 primeste staretia manastirii, ca protosinghel.

In noua calitate, parintele Iscu reface manastirea Tismana - care in timpul progoanei antonescinene incetase sa mai functioneze ca manastire si devenise inchisoare pentru preotii legionari.

In rezistenta anticomunista. A montat un aparat de emisie-receptie la manastire






O data cu instaurarea regimului comunist in Romania, incepe prigonirea Bisericii si a intregului neam romanesc. Oamenii gasesc scapare din calea arestarilor in munti. Nuclee ale rezistentei anticomuniste apar in toate zonele tarii.

In Oltenia, membrii unui nucleu al Miscarii Nationale de Rezistenta, condus de generalul Ioan Carlaont, ajung in legatura cu staretul Manastirii Tismana in toamna anului 1947, cerandu-i gazduire pentru luptatori si hrana; totodata, incercasera sa monteze un aparat de emisie-receptie in manastire.

Pe fondul acestei colaborari intervine arestarea Parintelui la 26 septembrie 1948 pentru uneltire impotriva ordinii sociale.

Din inchisoare in inchisoare

In urma procesului intentat grupului de rezistenta din Oltenia, se da sentinta si in cazul Parintelui, care este condamnat la 10 ani temnita grea. Incepe executarea sentintei la Penitenciarul Craiova, unde este anchetat brutal pentru a marturisi faptele pentru care fusese arestat si pentru a divulga numele celor din rezistenta.

Parintele suporta cu deosebit curaj ancheta si torturile fara a trada. Din Peniteciarul Craiova va fi mutat la Aiud in anul 1949, cand inchisorile politice vor fi impartite pe categorii: elevii la Targsor, studentii la Pitesti, membrii partidelor istorice la Sighet, femeile la Mislea, legionarii la Aiud etc.

La Aiud Parintele este fortat sa renunte la hainele de calugarie (pe care a fost lasat sa le poarte in timpul detentiei de la Craiova). In temnita, Parintele insenineaza inimile detinutilor prin puterea credintei si formeaza alaturi de Sfintii Aiudului o rezistenta de netrecut impotriva Intunericului. Cea mai importanta “arma” a lor fiind practicarea rugaciunii inimii.

La Canal in "brigada hotilor"







Erau supusi la cele mai grele si umilitoare munci (cu predilectie sa curete closetele), brigadierii lor erau alesi dintre cei mai pagani oameni care s-au aflat la Canal si care s-au pervertit pana intr-atat, incat se pretau la orice slugarnicie.

Intre tortionarii Parintelui Iscu de la Canal s-a distins prin cruzime un oarecare Vasilescu, detinut de drept comun care imbratisase reeducarea fiind integrat ca tortionar in brigada hotilor. Preotii inchisi la Canal au servit drept exemplu de smerenie si rezistenta tuturor detinutilor, dandu-le putere sa reziste si sa respinga reeducarea.

Cu riscuri enorme si platind faptele cu propriul sange preotii de la Canal oficiau in fiecare zi Sfanta Liturghie aducand astfel pe Hristos in mijlocul Infernului.

In timpul detentiei de la Canal, Parintele Iscu s-a imbolnavit grav de tuberculoza si a fost transferat la Spitalul Penitenciar Targu Ocna. Parintele a fost repartizat in Camera 4 Spital - camera in care erau detinutii aflati pe patul de moarte. Chiar daca se afla intr-un spital penitenciar, asistenta medicala era aproape inexistenta iar despre medicamente nici nu putea fi vorba.

Detinutii care aveau cunostinte medicale isi riscau sanatatea ingrijindu-i pe cei contagiosi. Camera 4 Spital era mereu supraglomerata, astfel ca detinutii se aflau cate 2-3 intr-un pat.

Parintele Gherasim impartea patul cu generalul Todirescu (fost comandant pe tara al Jandarmeriei in timpul regelui Carol II si al lui Antonescu) pe care l-a intors catre credinta, salvandu-i sufletul de noaptea Iadului.

Si-a cunoscut ziua mortii. Calaul i se spovedeste si moare in aceeasi noapte cu el





Parintele Gherasim Iscu, in care stralucea harul lui Dumnezeu, si-a cunoscut mai dinainte ziua mortii, anuntandu-i pe cei apropiati data si rugand sa-i fie spalat trupul (dupa randuiala). Inainte de a parasi aceasta lume, Parintele Iscu a facut un gest care le-a aratat celor prezenti masura sfinteniei sale.

Acel detinut, Vasilescu, tortionarul de la Poarta Alba ajunsese si el la Targu Ocna cu plamanii mancati de cavernele tuberculozei. In 25 decembrie 1951 Parintele Iscu a cerut sa fie ridicat din pat si dus la capataiul lui Vasilescu - aflat in aceeasi camera. Cu cea mai mare dragoste crestina i-a spalat fata, l-a sarutat si i-a daruit iertarea pacatelor.
Pe patul de moarte i-a rugat pe colegii de celulă să-l ducă la căpătâiul celui ce îl torturase cumplit la Poarta Albă. Se numea Vasilescu şi era unul dintre studenţii care trecuseră prin procesul de "reeducare" de la Piteşti. Era şi el aproape de moarte, suferind de TBC pulmonar în ultimul stadiu. Era în noaptea de Crăciun a anului 1951. După ce l-a spovedit, tânărul i-a spus: "Auzi frate? Îngerii cântă!", deschizând ochii şi cerându-şi iertare pentru tot ce îi făcuse. Părintele, care era la fel de slăbit,
i-a răspuns: "Te iert din toată inima şi, la fel ca mine, te iartă şi fraţii mei, iar dacă noi iertăm, cu siguranţă Hristos, Care e mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer". După ce s-au împărtăşit împreună, au trecut la Domnul în aceeaşi noapte. Despre acel moment Richard Hrumbrand afirma: "Cred că s-au dus în Rai ţinându-se de mână".

Vasilescu s-a spovedit atunci victimei sale de la Canal si, primindu-L pe Hristos in trup si in suflet, a capatat linistea de care avea nevoie. Parintele Iscu a fost asezat apoi in pat si, la rugamintea sa, au fost citite rugaciunile, apoi a plecat la Domnul auzind cantari ingeresti.
In aceeasi noapte - a Sarbatorii Nasterii Domnului - Parintele Iscu si Vasilescu au plecat impreuna la Domnul impacati. Asemeni talharului care pe Cruce Il cunoaste pe Dumnezeu si se caieste pentru faptele sale, asa pleaca si Vasilescu din lumea aceasta - de mana cu Sfantul Gherasim Iscu.
Trupurile lor au fost aruncate noaptea, cum obisnuiau comunistii sa-si ascunda crimele, in gropile comune de langa Penitenciarul Targu Ocna.

Vrednic de cinstire

Moartea Parintelui Iscu a fost transpusa in versruri de catre Aurel Constantin Dragodan, detinut politic si apropiat al parintelui:

"Cu fata ca de ceara,
Cu trup firav ca de sfant bizantin,
Parintele Gherasim a fost dus intr-o seara,
Invaluindu-ne cald in surasu-i blajin.
Zile de boala din carne i-au rupt
Si-acum doar o piele-i infasoara osul,
Dar tainic el spune rugaciunea inimii neintrerupt:
Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul".

Aceasta pilda a inchisorilor se regaseste astazi spre vesnica amintire in Acatistul Sfintilor Romani din Inchisori. Iscosul si Condacul 9 marturisesc sfintenia grupului de credinciosi inchisi la Targu Ocna, amintind de Valeriu Gafencu - Sfantul Inchisorilor - si de cutremuratoarea minune a iubirii crestine infaptuita in chip stralucit de Parintele Gherasim:

Condacul al 9-lea:
Lumina a rasarit in temnita suferinzilor de la Targu Ocna, caci ca un soare a stralucit intr-insa, senin la suflet si chip, sfantul temnitelor romanesti, mangaierea suferinzilor si lauda nevoitorilor, cel ce in trezvie si rugaciunea inimii petrecand, darul Duhului Sfant a agonisit, si sfarsitul mai dinainte cunoscandu-si, cu bucurie s-a mutat la Domnul, cantand: Aliluia!

Icosul al 9-lea:
„Iubiti pe cei ce va prigonesc” a poruncit Hristos, iar voi, Sfintilor, cuvantul Lui intocmai l-ati implinit, ca la Targu Ocna in noaptea Nasterii Domnului un preot muribund a cerut sa fie dus la cel care cumplit il chinuise, si mangaindu-l cu blandete i-a spus: „Te iert din toata inima si cred ca Hristos, Care-i mai bun decat noi, te va ierta si El”.

Iar acela, caindu-se, cu lacrimi s-a marturisit, si in aceeasi noapte amandoi la Domnul cu pace au plecat, iar noi minunandu-ne de puterea dragostei va laudam zicand: [...]
Bucurati-va, Sfintilor Marturisitori, care in temnita Golgota neamului romnesc ati suit!


IPS Patriarhul Teoctist: "...sa avem pilda Sfantului Nicodim si a altor mari parinti din aceasta manastire, care si-au dat sufletul pentru credinta, asa cum este si neuitatul staret al manastirii, parintele Arhim. Gherasim Iscu. A murit in inchisorile comuniste aparand credinta si dand marturie de anii grei, de cele cinci decenii pe care le-am strabatut pentru a ne salva credinta"

Ioan Negrutiu ( 1915 -2002 )

Pr. Ioan Negrutiu
Detinutul care a refuzat sa fie scos din lagar 
„S-a născut în satul Borşa – Bihor, în anul 1915. A absolvit Seminarul Teologic la Galaţi, în 1934, iar în 1938 a luat licenţa în Teologie la Universitatea din Bucureşti (1940 – 1942) şi a fost mulţi ani profesor la liceul din Beiuş, până în anul 1948. Apoi a lucrat ca inspector eparhial la Episcopia Oradiei, profesor şi director la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş (1971 – 1976), inspector general patriarhal (1976 – 1979) şi redactor principal la revista Mitropolia Banatului (1979 – 1981). În anul 1981 a fost numit duhovnic la Mănăstirea Timişeni – Timişoara”[2]. 
“M-am nascut intr-un sat din spatele lui Dumnezeu”,
intr-o familie cu cinci copii, isi aducea aminte parintele Ioan Negrutiu de locul nasterii sale. Firav si bolnav inca de la nastere, i s-a pregatit sicriul cand implinea trei luni; Dumnezeu insa a facut ca acesta sa devina troaca din care se hranea capra, simbol al saraciei in care traia familia sa. Orfani de la o varsta frageda, mai intai de mama, apoi si de tata, cei cinci copii au crescut sub obladuirea plina de dragoste a surorii lor celei mai mari. Locuinta de la marginea satului nu era deloc instarita: „Intr-o seara am gazduit un cersetor orb. Am impartit cu dansul tolul cu care ne inveleam; daca Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut si noi cu ce sa ne cinstim oaspetele…”, care, surprins de o saracie si mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte.
Parintele Ioan Negrutiu

Clasa I-a a frecventat-o pana cand timpul a fost favorabil, ramand acasa deoarece avea o singura camasuta, si aceea purtata de cand implinise trei ani. Abia la sfarsitul anului scolar, o data cu sosirea verii, a mers iarasi la scoala. Dar aici a fost pus in ultima banca. Insa elevul Ioan Negrutiu deprinsese buchiile de la sora sa mai mare, uimindu-se invatatoarea cu caligrafia sa si cu spiritul de observatie: fiind pusi sa descrie clasa in care invata, ceilalti colegi pomenisera lucrurile de care erau inconjurati: banci, ferestre, flori, scaune; el singur incepuse enumerarea cu Icoana si Stema regala de pe peretele din capul clasei.Atunci invatatoarea l-a luat acasa, sa discute situatia lui cu sotul ei, director al scolii. „Mi-au dat o felie de paine alba unsa cu unt si cu miere deasupra; atunci am trait primul extaz din viata mea”.
De atunci soarta tanarului s-a schimbat. Prin grija dascalilor din satul natal care i-au remarcat aptitudinile, a fost trimis la scoala, cu bursa pentru orfani, la Oradea. Datorita inclinatiilor sale, a urmat Seminarul de la Galati, apoi (1934) devine student al Facultatii de Teologie din Bucuresti. Aici se incadreaza in Miscarea Legionara, alaturi de o intreaga generatie de teologi: dr. Gheorghe Furdui, dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Ilie Imbrescu, Arhim. Grigore Babus. In anul de mare incercare 1938, isi ia licenta cu o teza despre martiriu – inspirata de jertfa lui Mota si Marin in lupta contra bolsevismului, in Spania, din 13 ianuarie 1937, si inmormantarea lor peste o luna Bucuresti.
Martiriul, care il preocupa pe tanarul teolog, avea sa fie o constanta in viata Parintelui Ioan Negrutiu, dupa lipsurile si necazurile din pruncie avand de suportat prigonirile si opresiunile regimurilor carlist, hortist si comunist, asumandu-si, totodata, si nevointa „atletilor” lui Hristos.
In slujba Bisericii si a Neamului 
E hirotonit preot celib si se intoarce in locurile natale, in Beiusul Bihorului. „Nu am trecut niciodata granita tarii, dar ea a trecut de trei ori peste mine”: nascut in 1915, in Imperiul Austro-Ungar, din 1918 devine cetatean roman, avand sa sufere in 1940 revizuirea frontierei in urma Dictatului de la Viena. Parintele Ioan Negrutiu, compara drama Romaniei, „mare ca o paine rotunda”, cu ofranda adusa de jertfa liturgica: tara este strapunsa ca o prescura cu copia in cele patru puncte cardinale. Granita se va muta abia la sfarstiul razboiului la locul ei actual, dar mutarea ei nu da la o parte „cortina de fier”.Ca si la Oradea, unde episcop era Nicolae Popovici (scos din scaun in 1950), stapanirea comunista gaseste in zona Beiusului un vrednic opozant in personalitatea Parintelui Negrutiu: aici il primeste in sarbatoare pe Regele Mihai; PS Ioan Suciu – vicar al Mitropoliei de la Blaj si ierarhul tinerimii greco-catolice din Ardeal – ii marturiseste dorinta de unitate cu Biserica Ortodoxa, careia ierarhul greco-catolic ii „reproseaza” doar lipsa unei discipline ferme; pastoreste credinciosii in acele timpuri tulburi cu puterea cuvantului sau din predica; activitatea sa organizatorica se evidentiaza si pe taram cultural, ca dirijor al corului alcatuit tot de dansul.Toate aceastea fac ca in 1947 sa fie arestat si dus la Securitatea din Oradea; la Cluj i se instrumenteaza procesul. Lotul, al carui cap era Parintele Negrutiu cuprindea peste 200 de romani, pe care vrea sa-i absolve, asumandu-si intreaga vina cu care erau acuzati. Ia condamnarea cea mai mare – 10 ani munca silnica (totusi, mica, in raport cu usurinta cu care se dadeau atunci condamnari).17 ani pe Cruce, langa Hristos

Cunoaste regimul penitenciar dur; dar isi incurajeaza fratii de suferinta cu harul care-l acopera si cu puterea ce-l insufleteste. La Canal refuza sa fie scos din lagar, la interventia Patriarhului Iustinian Marina. Cu o zi inainte de a-si implini executarea pedepsei, are o viziune in vis: Hristos este pe Golgota, iar Parintele, la poalele celor 3 cruci, vazandu-L singur pe Mantuitorul, intreaba: „Pe care dintre celelalte doua cruci sa urc: pe cea din stanga, pentru osandire, sau pe cea din dreapta, pentru izbavire?”
La care primeste raspuns: „Ioane, crucile nu mai au semnificatia din Vinerea Rastignirii; urca pe oricare, numai pe Cruce sa fii, langa Mine!”A doua zi este scos la poarta lagarului. Porneste peste camp, dar este ajuns de o masina a Securitatii si, in loc sa fie lasat in libertate, este dus la Rubla, cu domiciliu obligatoriu, pentru a avea cei de acolo un preot.Parintele isi ia misiunea in serios si in scurt timp transforma o casa paraginita in locas de cult.Reusind sa primeaca aprobari de a merge la oras pentru a se ingriji de starea sanatatii, de fiecare data trece si pe la Episcopia Galati si obtine aprobarile pentru tarnosirea bisericii, aducand multa mangaiere celor ce erau tinuti departe de casele lor, putand savarsi Liturghia, botezuri, cununii, inmormantari.
Rearestat in ’58 pentru poeziile lui Radu Gyr

La valul de arestari din 1958 este ridicat din nou, fiind gasite scrisori ale sale in care erau si versuri ale lui Radu Gyr, condamnat si trimis la Aiud. Decretul de eliberare a fostilor detinuti politici incheie parcursul din temnita al Parintelui.O viata de jertfa continua
Se intoarce in Bihorul sau natal si timp de un an este preot la tara. Zaharia, episcopul de atunci, mai inainte aservit cu totul comunistilor, recunoaste calitatile Parintelui Negrutiu si-l aduce secretar la eparhie, pentru a-i fi de folos, trimitandu-l la mai toate Consiliile eparhiale. Mare si iscusit orator (din studentie se apropiase de filosofie, mai ales de cea germana, de care se slujea ca o albina, culegandu-i numai nectarul), faima sa intinzandu-se, este chemat (mai ales de Mitropolitul Nicolae Corneanu) sa predice in Catedrale.Apoi, in anii ’70 este numit director al Seminarului de la Curtea de Arges (unde si-a luat multi colaboratori dintre parintii si profesorii de teologie care cunoscusera inchisorile comuniste) unde formeaza cateva generatii de preoti de caracter, vrednici slujitori ai Altarului.Fiindu-i refuzat buletinul de Bucuresti si neputandu-se stabili acolo, este numit inspector pe invatamantul bisericesc. Un an de zile este si membru al Consitoriului Bisericesc (instanta de judecata), timp in care rezolva toate cazurile, fara a se pronunta caterisirea vreunui preot.
Cei ce l-au cunoscut, au vazut in Parintele Ioan Negrutiu o persoana de mare incredere, om hotarat si de cuprindere duhovniceasca, privindu-l cu respect.Atitudinea sa demna a fost apreciata de Patriarhul Iustinian Marina: “Parinte, nu stim cum sa-i multumim lui Dumnezeu si dumneavoastra ca ne-ati salvat Biserica! Noi aici am fost legati de maini si de picioare si cu calus la gura! Ortodoxia noastra a amutit aici.
Altarele romanesti s-au mutat acolo, in inchisori!” Totodata, a refuzat scaunul episcopal oridecateori i s-a oferit, stiind ca aceasta urmarea sa-i schimbe atitudinea de dreptate.
„In punctul cel mai de vest al duhovniciei romanesti”
Manastirea Timiseni
Presiunile comunistilor devin tot mai de nesuportat, mai ales in urma cazului Parintelui Calciu. Desi Patriarhul Iustin Moisescu ii cere: “Te rog sa nu pleci; ca Biserica sta rau. E un haos aici!”, nu l-a ascultat. In 1981 „asculta” chemarea Mitropolitului Corneanu si preia functia de redactor al publicatei eparhiei, Altarul Banatului. Aici devine duhovnic al Manastirii Timiseni, unde polarizeaza suflarea credinciosilor din Banat, datorita virtutilor sale, asa cum il apreciase Patriarhul Teoctist: “Mi-a dat Dumnezeu o daruire: aceea de a cladi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat si puterea de a altoi spiritul zidului. Or, tie, Ioane, ti-a dat Dumnezeu acest dar din plin: sa pui viata in ziduri”. De altfel, Parintele Ion Buga aprecia ca Parintele Ioan Negrutiu „Ca intr-o simetrie dumnezeiasca, in ultima vreme s-a asezat in punctul cel mai de vest al duhovniciei romanesti, sa nu se rastoarne tara catre nord-est, unde-s cei mai multi duhovnici”. Dupa decembrie 1989, in activitatea sa plina de sacrificiu iese in evidenta misiunea de duhovnic al cetatii: este cap de afis la conferintele studentilor din Timisoara si incurajeaza tinerii sa intre pe linia de lupta a neamului romanesc, aceasta fiind cea mai importanta opera a sa.Desi a fost unul dintre cei mai buni predicatori ai Bisericii, nu a dorit sa lase ceva scris (modestia sa socratica dauneaza acum, lipsindu-ne de un cuvant de intarire), cele doua convorbiri cu sfintia sa (in Convorbiri duhovnicesti, vol II, 1990 si Accesul la memorial, 1999) putand fi completate doar de marturia celor ce l-au cunoscut sau de inregistrarile unor predici.
A avut si o mare nemultumire: nici un ofiter sau informator al Securitatii, nici un tortionar din cati erau macar in partea aceea de tara, nu au ajuns dupa Revolutie sa-si spovedeasca la dansul raul comis.
Si-a dus Crucea cu demnitate si va primi cununa pe patul de suferinta: din 1996, in urma unei indigestii, a unei infectii si a unor operatii, avea sa zaca peste sapte ani in patul din chilia sa, ingrijit de maici si continuu cercetat de cei ce-l indrageau, pana cand lumina din ochi i s-a stins. De acolo a auzit chemarea celor plecati mai inainte si a urcat la Domnul in 22 octombrie 2003.
Trecutul sau de lupta si suferinta dinmpreuna cu trupul straveziu si chipul ingeresc al Parintelui, i-au incredintat pe cei ce au participat la inmormantarea sa ca au insotit pe ultimul drum un sfant.
sursa:hotnews.ro 
convorbiri duhovnicesti

Dumitru Bordeianu ( 1921 - 2002)

Dumitru Bordeianu
De la lepadarea de Dumnezeu la Inviere 


Dumitru Bordeianu s-a nascut in 15 august, in anul 1921, in Draguseni, judetul Botosani, avand sa creasca sub si sa se bucure de obladuirea Maicii Domnului, atat in familie, cat si in cele mai intunecate incercari ale vietii. De mic simte duhul Ortodoxiei mangaindu-l si ocrotindu-i pasii spre o viata bineplacuta lui Dumnezeu. Urmeaza cursurile scolare in satul natal, iar liceul la Falticeni si Storojinet, cand intra in Fratiile de Cruce (1939). O data cu declansarea razboiului, cu pierderile teritoriale suferite de Romania, este mobilizat si lupta pe front, pana la Cotul Donului, fiind decorat cu medalia „Barbatie si Credinta”.
Dar cu sine, cu dusmanii neamului si ai lui Dumnezeu avea sa dea marile batalii mai tarziu.
„Bandit, dusman al clasei muncitoare”
Dumitru Bordeianu
In 1946, fiind student al Facultatii de Medicina din Iasi activeaza in randurile Miscarii Legionare – „legaturi, informatii, sedinte, disciplina, pregatire, curaj”* – in cadrul Centrului Studentesc in „lupta fara compromis impotriva a tot ce-i rau”.
Scapa de arestarile din noaptea de 14/15 mai 1948, fiind cautat de politisti acasa, nu la Iasi. Se ascunde la familia unui prieten.
Arestat la 12 iunie, fiind tradat Sigurantei de un fost coleg de liceu cand se intoarce pentru a-si sustine examenele din sesiunea de vara, e dus sub amenintarea pistoalelor la Siguranta; de acolo, ajunge la Galata, apostrofat constant de a fi „bandit, dusman al clasei muncitoare” si amenintat cu moartea.Urmeaza duba pana la inchisoarea Suceava, unde comunistii declansasera (cu Turcanu, Bogdanovici si Popa Alexandru) reeducarea. Regimul celor cinci luni de ancheta facuta numai noaptea, cuprinde: foame, frig, batai si torturi pana la lesin, pedepse la izolare, confruntari pentru a declara tot si care urmareau slabirea increderii in sefi si intre detinuti.
In urma procesului din februarie 1949, mascarada a justitiei, i se da o sentinta de condamnare la 10 ani munca silnica. Perspectiva unei lungi detentii il gaseste pe Dumitru Bordeianu hotarat sa aleaga Calea Adevarului si a Vietii marturisite in Iisus Hristos.  
Reeducarea de la Pitesti: de la rezistenta, la cadere
In aprilie 1949 e transferat cu un lot de 80 de studenti legionari la Pitesti; acolo avea sa se declanseze reeducarea prin bataie si tortura (ai carei responsabili sunt cei indemnati la acest „experiment” chiar din Uniunea Sovietica: Nicolski, Zeller, Jianu sau Sepeanu, Dumitrescu sau Goiciu; nu studentii supusi la chinuri inimaginabile). Va sta in celula cu Costache Oprisan (aflat „in varful piramidei intelectuale romanesti”, la cei 30 de ani ai sai) 11 luni, „cele mai placute din inchisoare”, intrand impreuna in iadul demascarilor.
Pana in vara lui 1950 Dumitru Bordeianu avea sa reziste oricaror forme de supliciu (infometare, bataie primita de la detinutii tortionari, degradarea dincolo de limita intelegerii) pana cand a cazut in plasa satanei, hotarand in forul sau interior sa nu mai rosteasca psalmi (pentru a nu risca sa fie surprins); din acel moment s-a prabusit ultima reduta a rezistentei interioare; fusese avertizat de tovarasul (din Securitate, poate chiar Nicolski) care-l anchetase: „De beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem…”
Fortati sa-si manance fecalele. Se leapada de Dumnezeu

In camerele si celulele Pitestiului asista neputincios sau sufera pe propria piele: bataia pana la desfigurare, pozitia fixa – stand pe prici, cu bratele pe genunchi si cu privirea tinta inainte – suportata zi de zi, ore intregi incontinuu, demascarile scrise si publice, torturile care imbracau „cea mai degradanta forma, fiind acum administrate de noi,
noua insine, devenind din victime ale opresiunii, proprii nostri calai”, defaimarea parintilor, fratilor si rudelor, turnarea camarazilor, fortarea de a-si manca propriile felcale, blasfemiile verbale sau puse in scena la adresa Mantuitorului, a Maicii Domnului, a Sfintilor.
In acest sistem halucinant de brainwashing, al alegerii intre moarte, nebunie sau cedare, se produce si denigrarea si lepadarea de: Miscare, credinta, camarazi, Dumnezeu; la urma vine prabusirea. Din iad la Inviere
Teroarea si tavalugul reeducarii, al torturii reluate mereu, neincrederea in oameni va dura pentru Dumitru Bordeianu 4 ani, timp in care sufletul sau ajunge sa fie posedat de o forta satanica. Are doar sansa sa nu loveasca in camarazi, „tot ceea ce s-a intamplat cu mine…. s-a referit doar la constiinta si persoana mea”. La capatul acestui rastimp, in inchisoarea Gherla are parte de gingasia camaradereasca a unui ucenic si frate intru sfintenie al lui Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu (mort la Aiud in 1963) – „de cand l-am cunoscut, traiesc cu impresia ca am stat de vorba cu ingerii”, de parinteasca grija a dr.Traian Trifan (23 de ani de detentie), fost prefect legionar, „promotor” al rezistentei mistice din inchisori (in temnita Aiudului, cand Antonescu ceruse „reabilitarea” legionarilor) – „in timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badiei Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani”.Era ziua Invierii 1954 cand Dumitru Bordeianu, renaste si simte ca Dumnezeu nu-l parasise.
Urmeaza detentia la Aiud (mutat in 1955), unde infrunta ultimele incercari de reeducare, cu un discurs in care vorbeste despre reeducarea de la Suceava si demascarile de la Pitesti si Gherla si incheie: „Eu nu ader la acest balci, la aceasta mascarada…!” A urmat izolarea la Celular. In vara lui 1963 e trimis cu domiciliu obligatoriu intr-un sat din Baragan, Viisoara. Eliberat, intra in temnita cea mare: tara intreaga
Dupa 15 ani de detentie – timp in care doar o data a avut legaturi cu familia – si domiciliul obligatoriu, in 1964 este pus in libertate, cand se casatoreste si isi incheaga o familie. Pe plan profesional nu-si poate definitiva studiile de medicina (neingaduindu-i-se de comunisti); reuseste insa sa absolve Institutul Pedagogic (1969) si Facultatea de Biologie (1972) din Bucuresti. Framantat de intelegerea propriei drame omenesti, are revelatia intelesului – pe care o poate avea „cine nu-i certat cu metafizica crestina si cu Sfintii Parinti” – citind vietile si scrierile Sfintilor Parinti, dupa sfatul unui mare teolog roman. Anchetat de acelasi securist ca si pr. Calciu
 
Frecventeaza manastirile, avand indrumatori si prieteni de talia parintilor Cleopa si Marcu, de la Sihastria, prin care-si intareste credinta si nadejdea de izbavire.In 1979 e anchetat, de acelasi securist ca si Parintele Calciu, Grigoriu, care il ameninta ca daca nu da declaratii impotriva lui Calciu, isi va pierde serviciul; dar infrunta amenintarile cu convingerea ca nu i se mai poate smulge vreo turnatorie.
In exil: cea mai cutremuratoare marturisire a patimilor Pitestiului
 
La capatul incercarilor, „dupa douazeci si cinci de ani de urmariri, anchete si amenintari” alege calea exilului, ajungand in Australia in 1989. Acolo va avea linistea departarii si singuratatii in locuinta sa de langa un parau – pe care-l recunoaste ca fiind acela langa care se visase, inca din Romania, stand si scriind.
Marturisiri din mlastina disperarii
Dupa ce implineste postul si rugaciunea dictate de constiinta, in perioada februarie-decembrie 1990 dicteaza sotiei memoriile, asa cum i se luminau in minte, cu claritate, sub inspiratie divina. Acestea sunt publicate la Paris (1992) si reeditate la Bucuresti (1996, 2001) cu titlul Marturisiri din Mlastina disperarii, carte ce descrie drama reeducarii, zugravind chipuri de martiri: Gioga Parizianu, Corneliu Nita, Ionica Pintilie, Aurel Pandurescu, Mihai Iosub sau oameni fara egal, ca: Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Andrisan, Mitan, eroul Visovan, badia Ungureanu, ascet si mistic, Gelu Gheorghiu, Hutuleac; apoi: Pop Cornel, Magirescu Eugen, Patreascanu Nuti, Popescu Aristotel, care nu pot fi judecati de cei ce nu au trecut prin acele infioratoare suplicii sau figuri de tortionari: Virgil Bordeianu, Livinschi, Zaharia, din care unii nu s-au cait.Omul alterat si degradat, chinuit si schinuindu-si semenul, ajunsese sa-si zdruncine sufletul, in „fenomenul” Pitesti-Gherla.
Dumitru Bordeianu descrie in cartea sa fenomenul mistic al luptei dintre tinerii constienti de menirea lor istorica, care si-au slujit neamul si Biserica lui Hristos impotriva comunismului, cu cei posedati de duhurile satanei.
Fazele reeducarii, metodele de tortura, batjocurile si blasfemiile au fost descrise cu lux de amanunte, dar unele a fost imposibil sa fie scrise, fiind prea de neinteles si de necrezut. Din exilat, calauzitor al tineretului romanesc
Bucuria cu care a revenit de cateva ori in tara, i-a fost impartasita de fostii prieteni de suferinta, dar si de tinerii, de monahii si preotii care l-au cautat pentru a sorbi nemijlocit, de la sursa, franturi din experienta sa mistica din inchisori si de viata, ascultandu-i indemnurile de a nu se abate de pe calea Bisericii si de a intelege si urma lupta pentru neam si tara, pastrand cultul pentru cei morti.A murit la 16 august 2002; trupul i-a fost inmormantat in Australia, departe de tara, dar intr-un pamant primitor, acolo unde si-a putut depana amintirile si intocmi marturisirea, iar sufletul i s-a inaltat in randurile mucenicilor si sfintilor neamului romanesc. Fragmente din interviul cu Dumitru Bordeaianu extrase din filmul documentar Noaptea patimirilor realizat de Radu Dinu pentru TVR (1998-durata o ora)“Eu cred nelimitat in Dumnezeu. Orice fac, gandesc si vorbesc eu raportez la Adevarul absolut care este Dumnezeu… Ceea ce este important este ca noi am fost torturati luni intregi ca sa recunoastem ce nu am facut. Punctul culminant al acestei torturi morale a fost lepadarea de Dumnezeu. Dar a ingaduit Dunezeu sa se vada adevarata fata a comunismului.Ceea ce s-a petrecut la Pitesti si Gherla, acesta a fost comunismul. Era un duh satanic in inchisoare, o forta care te apasa si te tortura…”* Citate din “Marturisiri din mlastina disperarii”, ed. Scara, Bucuresti, 2001-cartea poate fi accesata la www.procesulcomunismului.com